Se dă următorul fragment de proză scurtă: „Am veşti pentru voi. În fiecare dintre duminicile când o să jucaţi acasă, o să mergeţi dimineaţa la slujba de la sfânta biserică. Frumos, disciplinat, nu fiecare de capul lui. Cu echipa, cu mine şi cu domnul patron. Iar obiectul ăsta pe care vi l-am arătat şi nu l-aţi putut numi se cheamă căţuie. Şi se foloseşte la păstrat şi la ars tămâia care se aprinde în biserică şi-n casă. De-acum încolo, o să existe o căţuie pe fiecare palier. O să se numească un responsabil cu căţuia, care o să se schimbe în fiecare lună şi o să aibă grijă să se dea cu tămâie pe coridor şi în fiecare cameră de două ori pe săptămână. Priceput?”
Povestirea din care e decupat citatul se cheamă „Căţui, plase, Doamne-ajută” şi nu contează cine a scris-o. Personajul fictiv şi nu prea care rosteşte mesajul de mai sus e fostul arbitru Teo Păpădie, responsabil cu pioşenia şi bunele practici de cantonament ale echipei Astrul Creştin. Lângă el toarce evlavios antrenorul Răzvan Teleajen-Pitilă, numit în funcţie pe criterii care ţin mai degrabă de utrenie şi de vecernie decât de fotbal. Sigur, e uşor să faci echivalenţele dintre ficţiune şi viaţa reală. E la fel de uşor să constaţi că, mai mult ca oriunde, în împărăţia lui Cristos minciuna are picioare scurte, impostura se autodivulgă mai devreme sau mai târziu, iar făţărnicia şi trufia asigură o escortă simetrică în drumul spre eşec.
La rândul lui, drumul acesta se bifurcă, aşa cum am văzut de-a lungul atâtor şi-atâtor etape: unii ratează titlul, alţii ratează rămânerea în Liga I. Cu toţii au însă ceva (mai bine zis, pe cineva) în comun: personajul care fie face pe antrenorul la un nivel, fie se străduieşte să fie la altul. Cu excepţia dubletului de baraj Rednic-Mihalcea, cei care se pregătesc să retrogradeze sau au făcut-o deja au pe paşaportul fotbalistic ştampila FCSB. O acoladă pentru care au fost dispuşi să-şi concedieze conştiinţa, să-şi dizolve mândria personală şi profesională, să se lase călcaţi în picioare şi batjocoriţi. Tocmai acolada asta îi face să fie nepregătiţi când li se cere să iasă din pielea personajului de umplutură, care aplică fără crâcnire deciziile ordonate telefonic, şi să-şi dea cu adevărat măsura valorii. Mai cu seamă în condiţii ostile, când se pune problema rămânerii în primul eşalon, unde ai parte de mai multă vizibilitate şi de mai mulţi bani din drepturile TV.
FCSB a ratat titlul de campioană şi fiindcă a adus cu bună ştiinţă pe bancă oameni de pâslă, cărora nici prin cap nu le-a trecut să pună sub semnul întrebării porunca de la stăpânire. E de văzut, apropo, ce fac la ora asta oameni ca Vergil Andronache şi Dinu Todoran, chemaţi şi ei la probe cândva pentru rolul de maximă umilinţă din carieră. În schimb, despre alţi trei pribegi pe curţile cash-ului şi caşului există informaţii recente: fiecare dintre ei şi-a prăbuşit deja echipa sau se pregăteşte să dea ultimele tuşe naufragiului. La Chindia, Anton Petrea a avut nevoie de o victorie acasă cu Voluntari, dar a făcut egal. Şi a plecat în Liga II. Nu-i de colea să-ţi semnezi retrogradarea chiar în meciul de inaugurare a stadionului, chit că la coincidenţă au contribuit şi constructorii, care au tergiversat şi au întârziat masiv încheierea lucrărilor, fără să-i intereseze că oraşul avea echipă, dar echipa nu avea oraş (citeşte „stadion”).
Nicolae Dică a fost bănuit de curaj când s-a lăsat uns antrenor al lui CS Mioveni. Nu se ştie exact cum au arătat scrisorile de acreditare ale temerarului. Ce să fi cântărit mai mult? Faptul că se cocoşea uneori spre ziarişti la conferinţele de presă, mimând fermitatea virilă, spinarea făcută preş cu trepte pentru pasul şefului sau dezinvoltura cu care a dus-o pe FCSB la caraghioslâcul de pe urmă, 0-10 cu o mediocritate scandinavă? Şi pesemne că tot vitejia, nu altceva, l-a împins pe Dică să plece de la echipă înainte de „constatarea decesului”, după ce, la instalare, perorase vijelios despre optimismul lui constitutiv şi despre dorinţa de-a se bate până la ultima picătură de energie. Dacă doar l-ai asculta pe Dică, ai spune că-ţi umple urechile un fel de Churchill al peluzei. După ce-l vezi în acţiune, ajungi să te întrebi cum de are o ţară atât de mică resurse de umor involuntar atât de mari.
În fine, dreptcredinciosul Bogdan Argeş-(„dacă nu eu, atunci cine?”) Vintilă, frate pios cu supremul în confreria mătăniilor, e pe punctul să-şi împingă echipa în groapă după ce-a încasat la baraj o jumătate de duzină de la o echipă căreia i se prevestea cu puţine luni în urmă retrogradarea în Liga III. Ajunşi aici, să-i pomenim şi pe experţii care dădeau asigurări că Argeşul o va învinge pe Dinamo fără să transpire, într-atât de mare e decalajul valoric dintre palierele unui şi doi ale fotbalului nostru. Cât de mare e priceperea acestor experţi se ştia deja, dar nu strică să te mai convingi o dată. Oricum, partea simpatică e că FCSB şi-a tocmit pentru câştigarea titlului trei stătători pe bancă retrogradaţi sau în curs de retrogradare. Cum spunea primul dintre experţi, „De-aia-i frumos fotbalul, fraţilor. Reţineţi ce vă spun.”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER